Chipul Reginei Maria a României a fost şi va dăinui atât de luminos încât nu-i poate fi dăltuită forma şi nu i se poate descătuşa izvorul strălucirii, decât într-o piatră mai rară decât oricare dintre acelea trecute prin mâna şlefuitorului de diamante. Regina Maria a fost uimitoare în toată înfăţişarea şi purtarea sa, distinsă, elegantă, sensibilă, frumoasă şi deopotrivă eroică, luptătoare, răzbătătoare, purtând în sine şi translând prin generaţii o sublimitate rară, un sumum al frumuseţii reginelor Europei, înrudite şi de o seamă în calităţile de corporalitate şi spirit care schimbă ochiul în oglindă iar inima o scaldă în mângâierile catifelei.
Până azi, Reginei Maria i se închină o dragoste mare şi curată. Amintirea ei galopează odată cu timpul, dar lasă împietrit în istorie un model, astăzi îndelung aşteptat, cu atât mai chemat la loc, cu cât nepoata sa, Principesa Moştenitoare Margareta a României e deopotrivă de strălucitoare şi cu dreapta măsură a asemănării, potrivindu-i-se, de asemenea, numele „Prinţesa inimii”.
Mare suverană în viaţa Reginei Maria a fost întotdeauna dragostea, gestul graţios al binefacerii, neastuparea urechii la chemarea îndureraţilor, deschiderea sufletului, ataşamentul la bucuriile oamenilor, neîntrebuinţarea paloşului trufiei, dăruirea de sine, coborârea la oameni. De-am putea să-i punem azi vreo întrebare, trebuie să ne-o punem nouă înşine, mai întâi: cât de mult o cunoaştem, cât o iubim, cât de mult ne dorim propriul bine, câtă amăgire mai încape în conştiinţe?! Fără, însă, a putea întreba, nici fiindu-ne fiecăruia la îndemână răspunsul, pentru că el vine din inima istoriei şi pe scara ei, avem ca răspuns zguduitoarea odisee a vieţii unei regine simbol pentru ţară şi universalitate.
Dincolo de firea sprintenă şi chipul uimitor de frumos, ea avea un chip interior, chinuit de multe răniri, lungi singurătăţi, groaznice mâhniri, fierbătoare trăiri de iubiri şi descurajări.
Războiul, înfricoşătoare jertfă
Întâile înghiţituri de pelin i-au înăduşit gustul vieţii cu ororile războiului. Europa, împărţită în vremea sa în idealuri sinistre de expansiune pe şenile şi desfăcută în ţări beligerante, nu a lăsat-o nicio secundă indiferentă. Inteligentă, frumoasă, curajoasă, hotărâtă, Regina Maria nu a participat numai la viaţa culturală a ţării ci i-a atins şi rănile, i-a şters şiroaiele de sânge, i-a străbătut tranşeele fronturilor, i-a îngrijit şi îmbărbătat soldaţii zdrobiţi de schije, i-a tânguit morţii, i-a presărat jerbe sub cruci, i-a ajutat săracii doborâţi în prăpastia mizeriei, făcând acte de binefacere.
Războiul a fost întâia crudă mâhnire a Reginei Maria. A participat activ pe front, printre ostaşii de pe câmpurile de luptă, care o chemau, răpuşi, în ajutor, numind-o „Mama Regină”, „Mama tuturor”, „Mama noastră”, „Mama răniţilor”, „Regina soldat”, „Regină soră de caritate”… Aceste apelative s-au născut din gloria unei femei încleştate în confruntări aprige despre care s-a revărsat multă cerneală în pagini de literatură română şi universală, de atunci şi până azi.
Adâncile mâhniri ale Reginei Maria, provocate de grozăviile războiului nu au putut fi scrise încă de nimeni mai bine, ca de însăşi Regina, în jurnalele sale. Însemnările de pe frontul de răsărit, unele făcute, probabil chiar în timpul şi locul incursiunilor sale în inima primejdiilor şi marilor nenorociri, altele la reşedinţa regală de la Iaşi, au în ele dramatismul trăirii pe viu a neînţelesului şi nesfârşitului atac al omului la om. În România zguduită de bombe şi scăldată în sânge, din anii Primului Război Mondial, Regina Maria s-a aflat de atâtea ori prin satele răscolite de lupte, ori printre răniţi şi peste cadavre, pe câmpul de luptă, în barăci, gări, spitale… A îngrijit soldaţi năpădiţi de păduchi infectaţi de tifos exantematic, bolnavi de tuberculoză, cu oasele fărâmate, străpunşi de schije…
„În ţările primitive” notează Regina, e totdeauna o fiinţă către care toţi se întorc instinctiv, în chip de disperare”. „…întrucâtva ajunsesem eu «Mama tuturor», simbolul supremului ajutor, căutat de orice om, în ceasuri de durere. Am văzut bătrâni de 70 de ani care-mi ziceau «Mamă»!”.
Din zori, până la asfinţit, Regina era printre răniţi, nu se dădea înapoi în faţa niciunei primejdii, păşea printre răniţi şi cadavre, pe sub cerul întunecat de norii exploziilor acolo unde cineva striga după ajutor. „Dante n-a născut niciodată un iad mai înfiorător”, scrie Regina. Epidemiile se răspândeau cu iuţeală, primejduind nu numai viaţa ostaşilor, ci şi a locuitorilor Moldovei devastate de război! Gările, barăcile, spitalele erau pline de bolnavi, răniţi şi morţi. Cât priveşte starea de igienă a ostaşilor, nu pot fi cuvinte mai cutrenurătoare ca ale Reginei: „Nu exagerez când spun că erau de sus până jos plini de păduchi. La început nu înţelegeam ce era acel nisip sau praf ce se găsea în toate cutele hainelor lor şi aproape nu-mi venea să cred când mi s-a spus că nu era nici nisip, nici praf, ci păduchi. Şi aceşti păduchi, după cât se spunea, duceau pretutindeni molima tifosului. Pentru prima dată am înţeles pe deplin cât erau de periculoşi. În ce chip mă puteam feri oare de o insectă care nu era mai mare ca un bob de nisip? Multe dintre eroicele noastre ajutoare şi-au pierdut viaţa în această crâncenă luptă. Erau locuri de neînchipuit!”.
În bubuitul tunului, Regina Maria a trăit printre oameni drama umană a războiului, răbdând cu ei durerile, sărind în ajutorul lor, reprimând cu tot sufletul mânarea sinistră a omului înspre om, cu armele ucigaşe. „…îmi petreceam întreaga zi printre răniţi”, consemnează Regina. „Din toate părţile sunt chemată neîncetat, ei cred că eu pot găsi leac pentru orice suferinţă a lor. Îi răsfăţ în toate felurile ce pot născoci, iar ei se bucură ca nişte copii, de cel mai mic lucru. Tăria cu care-şi rabdă durerile are în ea ceva sublim. În ciuda grozăviei chinurilor, stau printre ei ceasuri întregi şi niciodată nu-mi vine să fug. Dar uneori când trec din aceste spelunci ale durerii în splendida lumină a soarelui, îmi vine să întind braţele spre cer întrebând: De ce, de ce, de ce?! Altă privelişte impresionantă o formează nevestele şi copiii care se adună cârduri pe drum când trec eu şi vin să-mi spună nenorocirile lor”.
Groaznici ani de cenuşă şi drame, ai războiului. Regina a simţit durerea, ura, moartea, până în tenebrele sufleteşti. Pe front, pe la casele românilor, prin localităţi, în Iaşiul răvăşit de război, la Bacău, Târgu Ocna, Comăneşti, Oneşti…, la hotarele cu Bucovina şi Basarabia, pretutindeni pe liniile frontului, Regina s-a părăsit de propria odihnă şi linişte, chemată să mângâie pe cei devastaţi de ororile războiului.
Asasinarea Familiei Imperiale a Rusiei, groaznica mâhnire
O altă neagră mâhnire a Reginei Maria a fost asasinarea Familiei Imperiale a Rusiei. În acelaşi timp al atrocităţilor războiului, într-o ascensiune ajunsă la paroxism, punea mâna pas cu pas, pe Rusia, Vladimir Ilici Lenin.
Măcelul familiei Ţarului Nicolae de care era legată prin rudenie Regina, ca nepoată a ţarului, mama ei Alexandrovna fiind fiică a Ţarului Alexandru al II-lea, a consternat-o pe regină. Va scrie, îndurerată, mai târziu: „Moscova! Străvechea cetate a ţărilor, azi oraşul lui Lenin şi Troţki, al lui Derjinski şi Stalin. Azi sunt părăsite catedralele aurite, iar în marea curte din faţa Kremlinului se ridică un groaznic monument unde sunt expuse rămăşiţele celui care ajunsese şi el timp de o clipă, aproape o zeitate. Într-o cameră cu draperii roşii zace într-un sicriu cu capac de sticlă, ca să-i poată vedea oricine sinistrul chip. Iar poporul, veşnicul amăgit, trece în cete tăcute, în faţa hidei măşti a tiraniei lui, astăzi îngheţată de mâna morţii. Chipul lui nu e o privelişte plăcută, dar poporul căruia i s-a spus că l-a mântuit, că l-a scăpat de obidă, nu încetează a trece în şiruri lungi dinaintea trupului său îmbălsămat, biet popor plin de aşteptare, răbdare, şi înşelat. Cetele trec şi iarăşi trec, fără să le pese că acel covor ce se întindea la picioarele marelui uzurpator fusese un adevărat râu de sânge, iar nu postavul stacojiu, peste care odinioară păşise ţarul. Dar cui îi pasă astăzi că idolii slăviţi ieri, cu cinci copii nevinovaţi, copii ai lor sunt acum un morman de oseminte carbonizate în depărtata Siberie? Şi chiar acestor oase carbomizate nu li s-au îngăduit odihnă. Nu le-a fost deajuns să ciopârţească mutilatele rămăşiţe ale victimelor cu satârul de măcelar, ascuţit anume pentru această împrejurare, ci le-au azvârlit în fundul unei mine părăsite, iar de teama ca nimicirea să nu fie desăvărşită, s-au aruncat peste ele grenade de mână, în groaznicul lor mormânt!”.
Cu inima plină de amintiri de la curtea imperială (Regina a fost prezentă şi la ceremoniile imperiale, pe când avea douăzeci şi doi de ani, la încoronarea Ţarului Nicolae al II-lea şi a Ţarinei Alexandra, în vara anului 1894, la Moscova), mâna reginei noastre scria aceste amare şi tragice foi de jurnal.
Ireparabila dezamăgire: escapadele fiului Carol
O altă mare mâhnire i-a săpat-o în suflet propriul fiu, Principele Carol care avea să ajungă pe tronul României şi să abdice de mai multe ori. Alunecat în plasa unor pasiuni vicioase, îndepărtate de la responsabilitatea care decurge din rangul de rege, Principele Carol a pricinuit multă suferinţă părinţilor săi, Regele Ferdinand I şi Regina Maria. Aventurile amoroase ale prinţului, care s-a încurcat mai întâi cu Zizi Lambrino, căsătorindu-se pe ascuns cu ea, la Odesa, în timpul războiului, pe 13 septembrie 1918, apoi amorezarea de Elena Lupescu şi renunţarea de trei ori la calitatea de moştenitor al tronului, a lui Carol, a pus jar pe rana inimii Reginei.
Ca fiecare dintre trecătorii lumii acesteia, şi Regina Maria a avut dureri personale, mai mici sau mai mari, elanuri şi descurajări, bucurii şi valuri amare, a văzut în lume bine şi rău, dreptatea şi biciul oprimării, a îndurat suferinţele pentru suferinţele celor apropiaţi din familie, sau de oriunde, a rezistat la plecarea pe drumul veşniciei a celor dragi din familia sa, printre care a soţului ei, Regele Ferdinand, sau a Principelui Mircea, dar marile mâhniri nemiloase au fost războiul, asasinarea Ţarului, Ţarinei şi a celor cinci copii ai lor, escapadele lui Carol, fiul ei risipitor, amara dezamăgire din partea sa pentru că nu atribuia suficientă rigoare poziţiei impuse calităţii de prinţ şi apoi de rege, viaţa sa personală fiind menită să aducă prejudicii dinastiei şi ţării. Această din urmă mâhnire a fost nu numai a ei, ci a întregii familii şi a ţării. Au avut de suferit, din pricina lui, în afară de părinţi, soţia, minunata Regină Elena, fiul lui, Principele Mihai, viitorul Rege. Comportările lui Carol au creat nelinişte în ţară!
Nici durerile propriului corp şi marile umbre din viaţa sufletească a Reginei nu au fost mai prejos în a roade şi otrăvi inima ei. O boală severă a măcinat-o chinuitor, treptat şi ireversibil. S-a tratat la Merano, în Italia, apoi la sanatoriul doctorului Lachmann, lângă Dresda. Corpul şi sufletul, însă i-au cedat, biruite de boală şi istovite de izolarea la care a obligat-o fiul ei Carol, incalculabil şi inimaginabil de indiferent şi nedrept cu Regina, în raport cu dragostea de mamă din partea ei şi cu educaţia primită la curtea regală. Zăcea din 1936, probabil răvăşită de violente hemoragii interne.
Inima Reginei tuturor românilor
La 14 iulie a revenit în ţară, de la sanatoriul de la Weisser Hirsch, unde îngrijirile medicale i-au fost neputincioase în lupta cu boala, apoi, la 18 iulie 1938 a murit, la Sinaia. „Puterea”, scrisese Regina, „este un tovarăş de care nu te desparţi uşor, când te părăseşte se duce cu ea şi interesul viaţii! Cu ochii uscaţi, cu pumnul încleştat, te uiţi după ea cu privirea fixă, gelos pe următorul pe care îl va alege”.
A murit la castelul Pelişor. Funerariile naţionale au fost impresionante, deşi Regele Carol al II-lea a oprimat-o cu singurătate şi constrângeri. A fost transportată cu un cortegiu funerar la Palatul Cotroceni, unde s-au tras la sosire şaptezeci şi cinci de salve de tun. Pe 24 iulie a fost coborâtă în necropola regală din biserica episcopală de la Curtea de Argeş. „În sunetul clopotelor”, e scris în prsa vremii, „în durerea copleşitoare a întregului popor care a iubit-o, ori care nu o va uita niciodată, Marea, Sfânta Regină Maria a făcut ultimul drum în eternitate”.
Inima Reginei a fost şi este azi nepredată întunericului, răcelei mormântului, rămânând să se scalde în zarea lumii în care s-au scurs bucuriile şi patimile, până la ultima secundă de viaţă. A fost aşezată într-o caseta din argint, înfăşurată în drapelele naţionale ale României şi Angliei şi introdusă într-o altă casetă de argint aurit, cu monturi de platină şi pietre preţioase (briliante, safire, rubine) pe care s-au încrustat stemele provinciilor României întregite, simbolistica heraldică română şi britanică şi monograma Reginei. Depusă la început în biserica mănăstirii Cotroceni, a fost preluată şi dusă cu ceremonial, după trei luni, la biserica ortodoxă „Stella Maris” din grădina vilei de la Balcic.
După cedarea Cadrilaterului, Bulgariei, în septembrie 1940, inima Reginei a pornit pe un nou drum de bejenie şi a fost aşezată, prin voinţa Principesei Ileana, într-o firidă săpată în stâncă, lângă Castelul Bran. În 1968 i s-a schimbat locul, în incinta Castelului Bran, iar în martie 1971 a fost aşezată la Muzeul Naţional de Istorie a României.
Regina Maria şi-a trăit odiseea vieţii sale, lăsând istoriei pagini de aur şi un model, făptuind în toate domeniile vieţii româneşti ale vremii, urme răzbătute până azi, ale minunatului spirit şi marii inimi, în care au zăcut tainic şi nemiloasele ei mâhniri!
